Blog

sa fie lumina

Să fie lumină!

Niciun comentariu

Cea mai mare prostie când îți vorbește cineva care trece prin suferință e să te grabești să spui ceva fără ca măcar să fi ascultat mai întâi. Mă regăsesc des în postura asta și mi-e ciudă… Oameni egoiști și lipsiți de compasiune ce suntem! Să ne fie rușine! Când oamenii își varsă inimile înaintea noastră pentru că greutatea îi cocoșează sufletește și nu mai pot face față, e bine să tăcem, să ascultăm cu inima, să ne punem niște lămâi imaginare între buzele ăstea prea pricepute la cuvinte și, simțind acrimea durerilor lor, să înceapă să ne mai curgă și nouă picăturile de apă sărată valoroasă numite lacrimi.

E ușor să judecăm oamenii cu fețe posomorâte, oamenii care se uită pierdut și n-au puterea să mai zâmbească. De-am putea vedea în suflete… Cei super-spirituali ar spune că trebuie să avem “bucuria mântuirii”, dar ce faci cu starea proastă de spirit a lui Ilie? Ce faci cu gemetele lui David? Ce faci cu nervii lui Iona care îl provocau să-și dorească moartea? Ce faci cu amărăciunea lui Ieremia după vorbele ucigașe ale urâtorilor de bine? Ce faci cu lacrimile lui Isus pentru Ierusalim și cu întristarea de moarte care Îi sta pe inimă înainte de clipa morții?

Acum două zile am întâlnit o femeie istovită sufletește. A ieșit în față să ne rugăm pentru ea împreună cu cei din biserică apoi s-a așezat pe scaunul vecin din dreapta. Am revenit la locul meu după terminarea cântecului de final, fără să îndrăznesc să-i privesc fața. La finalul slujbei mi-am permis doar să-mi întind mâna dreaptă pe după scaun și să-i strâng în palmă umărul drept dorindu-i tărie și sănătate de la Dumnezeu. Credeam că are o boală fizică. Ținându-și ochii orientați spre partea de mochetă din imediata apropiere a sandalelor ce le purta, mi-a răspuns: “Tu nu știi prin ce am trecut eu…”. Am întrebat prin ce și mi-a răspuns că îi era greu să spună. Problemele sunt personale și nu-i corect să tragem oamenii de limbă, așa că i-am zis că nu trebuie să spună nimic, dacă nu vrea. Schimbând limba din română într-o engleză stâlcită, dar care putea fi înțeleasă, a-nceput să vorbească și, pe măsură ce făcea asta, mi-am lăsat doar capul jos, nefiind în stare să o mai privesc în ochi sau să mai zic ceva. Femeie înșelată, părăsită apoi, lăsată cu 3 copii pe care statul i-a luat și i-a plasat în alte familii, aflată în singurătate, depresie și sub tratament de câțiva ani, cu resentimente strânse în inimă și sătulă de viața asta, și, totuși, încă având respect față de Dumnezeu.

Am stat doar ascultând. “Nu știu ce-nseamnă situația asta pentru că n-am trecut pe-aici”, i-am spus, ca nu cumva să mă apuce gura să spun vreo vorbă prea mare, plăcută la auz, care să mă facă să mă felicit apoi. “Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Domnul” e o frază ușor de rostit, dar trebuie să fii cam lipsit de inimă să dai drumul la așa ceva când nu știi cum e să guști suferința celuilalt. De aia ne e ușor să aruncăm cu pietre în cei care sunt doborâți prin bisericile noastre. Ei sunt răniți și noi îi lăsăm să moară sub ochii noștri, grăbind procesul prin tot felul de acuzări nesimțite, uitând că judecata e doar a Fiului lui Dumnezeu. “Eh, sigur o fi făcut ea ceva de suferă așa… Are Dumnezeu ac de cojocul ei…” Vai de noi! Doamne ai milă!

Neiertarea ne toacă măruntaiele, ne usucă vlaga, ne topește oasele, așa cum zicea David, târându-ne în boală fizică și sufletească. Când nu apreciem persoanele de-aproape, se găsesc alții care să facă asta și ni-i fură de lângă noi. Infidelitatea ne otrăvește sufletul. Flirtul provoacă adulterul. Ura stârnește cearta. Supărarea duce numai la rău. Mânia naște lăstari de amărăciune, iar când lăstarul devine copac e tare chinuitor. Mândria dă cu noi de pământ. Prostia ne face să credem că suntem perfecți. Diavolul ne minte că suntem buni. Doar Dumnezeu ne pune adevărul înainte și aprinde lumina în inimile întunecate, asta doar dacă Îi permitem. Să fie lumină!

Adauga comentariu